Pasii imi suna goi pe piatra cubica. Era s-alunec de doua ori. Aud din dreapta mea “e sinistru, nu crezi?”..nu ..e aproape divin, un sentiment de rupere de lume, de distantare si de intelegere. Spun “aproape”, pentru ca-mi recunosc golul din mine, o lipsa pe care mi-o definesc acum cu sinceritatea unei spovedanii. Da, sunt vieti paralele, cu simtiri asemanatoare, traite departe una de cealalta si intersectate acum. Cum as putea sa nu simt? Cineva imi spunea ca viata desparte, dezbina si imparte. Ce minciuna..Viata ne-aduce impreuna, ne da sansa de-a fi fata in fata cu noi insine, s-o luam de la capat sau sa continuam, nimic nu e intamplator sau fara rost.
Foarte rar ne da si dreptul de-a hotara, de-a alege. Si aflandu-ma intre o cladire parasita si zambetul naturii, daca as avea parte de unul din acele momente rare, stiu c-as alege sa merg pana la capat…imi primesc iertarea cu seninatate, insa nu aud si binecuvantarea care sa-mi spuna “mergi!”. Pacat, ea ar fi singura care mi-ar umple in sfarsit golul.
No related posts.
