Ieri, pe la amiaza, am simtit ca pot sa zbor.
Nu era un gand, cum ca ar fi frumos sa ma inalt si sa survolez padurile amazoniene, nici ca m-as putea harjoni cu porumbei sau randunele, printre nori de zahar pudra, sau ca as putea sa vad toate nenorocirile pamantului si sa le impiedic, asemenea unui superman. Nu, pur si simplu am simtit ca iesind pe geam, n-as ajunge jos, ci as pluti peste tot si toate… chiar si peste timp.
Probabil am sa zbor vreodata, dar numai odata. Nu-mi trebuie mai mult.
Nebunia este suprema exhibare a caracteristicilor unui om, momentul in care autocontrolul dispare, si orice masca este spulberata.
Nebunia oamenilor buni se manifesta prin faptul ca impart celor din jur totul, fara sa tina cont de vreun instinct de conservare, nebunia celor rai distruge totul in jur, iar nebunia sfintilor ii indeamna sa se roage pentru cei care nu vor intelege niciodata.
Exista nebunii frumoase, ale oamenilor frumosi, care viseaza, bunaoara, sa zboare, sau sa faca lumea mai buna. Exista nebunii urate, care viseaza bani, putere si subjugare.
Singura caracteristica pe care toate o au in comun este imensa energie canalizata spre un singur punct, bun sau rau, functie de sufletul omului. Maestrul meu de qigong a dat odata un exemplu de concentrare: “Priviti o pisica, atunci cand pandeste prada. Este sigur ca acea pisica, in strict acel moment, nu are prea multe ganduri.”
Nebunia e la fel, nu mai exista nimic inafara scopului imediat, al visului, sau al dorintei.
De aceea, uneori, nebunia oamenilor frumosi naste minuni. Celelalte, doar lasa urme.
Astazi, o femeie mi-a spus ca n-a iubit niciodata.
I-am raspuns ca asta descopera toti.
Nu m-a auzit, inca-si mai dorea.
Chiar daca e primavara,
De vei confunda placerea carnii cu frumusetea iubirii,
Mai devreme sau mai tarziu, te vei trezi in iarna,
Visurile-ti vor ingheta, reci, in colturile ochilor,
Si chipu-ti va fi viscolit etern.
Daca toate lucrurile ar fi atat de frumoase,
Fara nimic din ce ne murdareste trupul si sufletul,
Viata nu ar mai avea sens, fiindca
Fericirea ar fi pretutindeni,
N-am putea trai decat prin ea, pentru ea,
Si s-ar pierde printre noi.
floare de univers, raza de soare,
alb spre curcubeu zambind interiorul,
cat de mult pot iubi petalele.
Vorbele curg, si orice semn incepe sa tremure,
Lumina se destrama inaintea oricarei priviri,
Somnului ramane-vor adevarate visurile,
In trupuri niciodata.
Leoaica sangerand, femeia,
Asteptand clipa iubirii,
Umezind vorbe-amagitoare,
Clipele frumusetii ultime,
Pepenele galben al sanilor.
Am avut, din nastere, o doza mare de respingere fata de ce tot era rau, fara a constientiza asta. Viata m-a apropiat de multe ori de medii urate, din dorinta tembel-adolescentina de a avea bani si putere, porniri venite dintr-o frustrare de natura afectiva si din dezamagiri. Din fericire a fost ceva efemer, fiindca niciodata n-am fost “de-acolo”, intotdeauna “ma strangea” ceva, desi injuram in preajma golanilor, si ofeream idei de afaceri dubioase unor indivizi fara scrupule, unii dintre ei chiar hoti in lege (de opere de arta, de exemplu).
Nici bani n-am facut mai mult decat am putut arunca pe toate placerile “vietii”, cu grupuri de prieteni si pasarici aparute si disparute peste noapte. Banii au venit si s-au dus, multi… femeile la fel, multe, mult prea multe… s-au dus si ele in viata lor. Prietenii nici n-au existat.
Mi-a fost rau mereu cand am rupt legaturile alea, fiindca ceva se infigea in mine ca un harpon, care e mai usor de impins inauntru, spre distrugerea inimii, decat de extras, fiindca extragerea lui rupe carnea, sfasiind tot ce se poate sfasia, cu scopul de a tine prada.
Harponul e o inventie diabolica, reflectand perfect greutatea parasirii unui drum gresit, cu raul mai usor de aprofundat decat de abandonat.
Cu toate astea, ceva m-a chinuit si m-a azvarlit intotdeauna spre polul opus. Nu intelegeam, si eram atat de orb incat uneori mi se pareau pedepse, desi simteam o atat de mare usurare cand ajungeam aproape falit si singur, cu o seninatate pe care ar fi trebuit s-o pastrez toata viata, inca de-atunci.
Intotdeauna mi-a fost mai usor decat am meritat. Atunci cand ti se da totul, ai o responsabilitate imensa. Nu am cum sa rasplatesc asta decat impartind celorlalti ce-am inteles.
Imprastiate ganduri peste ieri rani, astazi flori triste,
Pasi ecou, cer peste toate privind lumea, mila,
Durere imateriala pentru ganduri, flori, pasi, lume si cer.
O fiinta salvata. Cel putin temporar, fiindca niciodata nu e bine sa te increzi in demoni.
Inainte sa descopar mecanismele infiltrarii raului in om, de multe ori ma intrebam de ce o fiinta frumoasa se apropie de rau. Probabil ca lipsa de experienta si ignoranta face pe unii sa confunde iubirea cu placerea sau cu adrenalina.
Spre deosebire de oameni, viata nu uita, si nu iarta. Semnele raman pentru intreaga existenta.
* * *
Cunosc atat de bine figura schimonosita a raului, incat o pot ghici chiar printre zambete si flori. Si stiu.
Cinemax 2 si-un film mediocru, melodramatic, din care pot fi alese 4-5 scene bine lucrate. Pe calapodul cartii.
Contrar mesajului ce se vrea transmis cu obstinatie, singura replica demna de atentie este “vous avez trouvé la bonne cachette”.
Si tot contrar, singura concluzie de bun simt este ca ascunzatorile duc intotdeauna catre moarte.
Naparci impreunate zvarcolit intr-o spirala a ADN-ului raului,
coborand spre abis,
Rau intors impotriva raului.
*
Colti care-mi sfasie carnea, hranindu-se cu sangele vietii,
Veninul minciunii injectat in mintea-mi, necrozand ganduri,
Miros de pucioasa intru frumusetea trecutului catifelei albastre.
*
*
“Raul tipa intotdeauna, in timp ce binele este, deobicei, discret.”
E bine cand faci bine, si vezi binele cum se aseaza curat peste suflete.
Frumos si bine… sunt legate atat de strans, incat numai ratacitii inspre rau nu pot vedea,
Si dreptatea e un bine necesar, in care ignorantii vad doar neplacerea momentului.
Placerea nu inseamna bine, atunci cand nu e legata de frumusete. Placerea raului e “grea”, lipicioasa, suficienta si multumitoare pentru moment, durand minute, ore sau zile, si te poarta spre adancuri, mintindu-te ca acolo jos e placerea si mai mare, ca placerea e fericire, si ca fericirea e o cupa de sampanie care-ti ia mintile. Pentru cei ce nu au binele in ei, viata se tranforma in durere cand placerea raului lipseste, si panza de paianjen strange momente si visuri, si le arunca intr-un foc imens, din care raman doar amintiri si trupuri, fumegand contorsionate.
Vremea in Bucuresti Evenimente Buchete de Flori