Prin sonata asta l-am inteles cu adevarat, pentru prima data.

Vieti ascunse-ntre betoane,
Cautand nici macar explicatii
Unor trairi inutile.
Intre ce ore ne simtim
Unii pe ceilalti,
Atunci cand ne iubim?
Ploaie ratacind printre ganduri,
Cu pasi abrutizati… clopote picaturi.

Asta sigur va merge la sufletul multora, fiindca o formatie noua, al carui stil nu-l pot clasifica (nu retin nici macar numele), a prelucrat tema si a avut mare succes.

Stiu ca e greu de ascultat de catre niste urechi neobisnuite cu sunetele Asiei indepartate…

Si Luna-mi cobora pe sira spinarii,
Intrebandu-mi chakrele de mine,
Rand pe rand alungata,
Stralucind printre vertebre si-nghetzandu-mi maduva-n oase,
Alunecand spre talpi si-ajungand,
Sa-mi scape printre degete,
Scurgandu-si lumina in pamant,
Regasindu-se.

Iubire devenind maturitate, lacrimi peste greseli, durere, renuntare, punct terminus si inca o fila a vietii asezata peste un oftat.
Flori de fractal – si viata-nseamna doar numararea clipelor spre moarte…
Multa liniste si impacare!

Dimineti la 20 ani cu ultimele beri in fata, privind peste tot cu ironia-mi caracteristica, ironie ce mi-a salvat intotdeauna sentimentele biciuindu-le neobosit. Dimineti si femei, carora nu le stiam nici macar numele si nici n-aveam sa-l aflu vreodata, imbracandu-se grabite de indiferenta mea. Priviri furise cersindu-mi parca macar un “de ce pleci?”… si Santana [...]