ador ploaia de la inceput pana la sfarsit si-n orice forma a ei…
zgomotul ei peste trupul meu, lasandu-ma muta in fata puterii sale,
miracol de furtuna si calm topite intr-un singur strop,
cuvantarea ei – lumina deschizand intunericul,
sentimentul ca ar putea cufunda totul in nimic, ca am putea deveni una si aceeasi fiinta si asa as curge pana in adancul pamantului,
durere si extaz prelingandu-se din mine pe-un obraz de cristal
si abandon…
neguri ascunse-n priviri printre care se zbat luciri de adevar,
taceri prefacute-n scrum, cenusa purtata spre castelul de nisip de la malul marii in care ma revars iar si iar,
cuvinte abandonate pe buze sfasiate…
Delir.
Drumuri si iar drumuri…superbe sau inutile. Oricat de mult mi-ar place simt totusi nevoia sa ma odihnesc, sa stau pur si simplu fara sa ma preseze nimic..ca inainte. Sa-nchid ochii si sa-mi spun ca a fost o zi reusita, sa ma mangai, sa nu mai am intrebari de la “sfanta logica”, asa cum o numea maria si pe care eu o consider mai mult impusa, carora sa le caut raspunsuri fortate, sa ma multumesc cu cele pe care le-am gasit si sa pornesc de la ele. Inchid laptopul caci mi se termina bateria; norocosul- in cel mai scurt timp va fi reincarcat. Ce bine daca toate s-ar incarca si reincarca la nesfarsit. O zi buna!
nicole
spirite mici chircindu-se pe strazi goale si suflete mari cautandu-se in negura noptii,
trupuri framantate-n asternuturi straine si altele visandu-si aripile,
zambete perverse pe fete triste si-un suras zadarnicit,
vieti mintite si destine urmate…
toate se pierd in intuneric si toate vor invia la rasarit cu-o masca a convenientei.
Femeia – ocean al inceputului si al sfarsitului,
soapta-ti de veacuri inganata pe buze tremurande,
trup plamadit intru odihna-ti,
Suflet alinand zadarnicia si juramant neclintit…
cale spre absolut si mister avut atat de greu,
Femeia – rupta din tine.
Ma numesc Totul caci am avut totul si daca roata sortii s-a intors am ales de buna voie nimicul…
Am scris jurnale care mi-au tradat identitatea sau le-am tradat eu pe ele, am mers pana la capat sau am fost oprita, am strigat fara sa fiu ascultata sau am inteles in tacere, am plans cu suspine sau am lasat durerea sa curga, am fost mandra sau am abandonat zadarnicia, am numarat secunde sau am aruncat ore fara mila, am alimentat iluzii si-am plecat flamanda, am sfidat destinul – nu mi-a permis indrazneala, am gresit si m-ai pedepsit, am luptat sau m-am ferit, m-am intors de unde crezusem ca am plecat si-am descoperit ca de fapt nici nu m-am miscat, am fost invinovatita pe nedrept sau am fost vinovata, m-am dat pe mine si n-am acceptat schimburi, m-am revoltat sau am plecat capul fara regrete.
…nu m-am multumit cu simplitatea rutinei, cerul m-a inteles si m-a daruit intr-o promisiune, nimic nu mi-a intinat sufletul, nimic nu m-a coborat, dimpotriva am inaltat eu, n-am mers pe urmele nimanui si nimeni nu va merge niciodata pe urma mea caci acesta mi-e blestemul si consolarea.
De multa vreme nu am mai plecat la ora asta cu un intercity, cred ca din primul an de facultate. Uitasem aproape ce viteza are. In Gara de Nord aceeasi agitatie, dar parca putin diferita acum. Lume data la o parte, niste tipete in fundal si medicii de pe ambulanta trecand prin fata mea…l-am privit o clipa, atat cat am reusit. Nu am inteles mare lucru din el, nu stiu daca ar fi putut cineva intelege la cum arata, dar m-am uitat in urma mea pana a disparut cu totul si s-a lasat tacerea.
Indiferenta si presupuneri despre un eventual accident. Si ceva din mine care mi-a amintit cat de firava e viata si tot ce e legat de ea, cat de usor se poate termina si uneori nici nu-ti dai seama. Oamenii din jurul meu vor uita, se vor urca intr-un tren oarecare si vor pleca oriunde in lumea asta, vor multumi poate ca nu au fost ei acolo atarnand de-o perfuzie si vor gandi “si maine e o zi, e timp, sa nu ne grabim”. Si daca maine nu mai vine niciodata? Daca nu mai e timp sa termini ce-ai inceput, daca nu vei mai putea vorbi niciodata, daca iti doreai ceva si ai amanat pe motivul zilei de maine, daca te-ai pierdut din cauza rutinei si-o clipa de neatentie a curmat tot de la jumatate? Daca maine nu mai reprezinta o posibilitate.. si e nimic? Daca..
Vazduh contopit cu pamantul, focul cu marea, natura dezlantuita…m-a invaluit prima atingere, m-a inflorit a doua, a treia m-a supus…in timp ce primeam mangaierea ta simturile mele se desteptau treptat ca trezite din amorteala implacabila a timpului, fermitatea atingerii s-a topit in caldura palmelor tale, sarutul tau a venit in urma dorului meu neostoit de nimeni inca, soldurile mele s-au odihnit si au plans in noaptea aceea si totul s-a oprit in loc, asteptandu-ma.
E-o fantezie, o dorinta nebuna slab exprimata in cuvinte, e incununarea asteptarii si-o piatra de temelie, sunt eu intr-o altfel de exprimare, lipsa mandriei oricum inutile, teama parasita intr-un zambet…
Cat de greu m-am regasit si cat de usor ma pot pierde…
Ma oblig uneori sa spun ca nu voi renunta niciodata la visele mele, dar ele vor sa le dau viata c-au asteptat destul si altfel nu mai pot ramane ale mele. E totul sau nimic…m-amagesc ca si maine e o zi, si-astept acest maine de ani. Cine m-asigura ca va veni? In acordurile unui pian, mostenire de familie, mi se prelinge o lacrima; e viata mea toata, simpla sau nu, in acea melodie si-n lacrima ce ma tradeaza. N-o vede nimeni..mai bine, oricum cine ar sterge-o?
Il las si pe acesta in urma si ma pierd pe strazi necunoscute cu oameni necunoscuti, pe care-i vad acum si n-am sa-i mai vad nicicand; dar n-am acea senzatie de libertate pe care-o asteptam, nu ma regasesc nici aici unde totul m-atrage si ma respinge. nu ma regasesc nici aici…. mint in expresia asta, ar trebui sa-mi dea cineva o palma, sa vada dincolo de aparente si sa ma faca sa recunosc adevarul; cred ca mereu am avut nevoie de asta dar nu se gasise nimeni sa ma faca sa marturisesc ca totusi a existat o data cand m-am gasit, am ramas si sunt si-acum acolo, ca n-as vrea sa fiu alungata tocmai cand mi-am parasit armura, cand vorbesc, simt, zambesc, exprim cum simt si ca ceea ce fac acum este doar sa compar cele doua stari.
Ma simt uneori fragila sub imaginea asta de indiferenta pe care-o afisez de multe ori, as vrea sa ma sprijin in puterea ta si sa stau mai mult de 5 minute sa nu mai lupt si sa spun cat de greu m-am regasit si cat de usor ma poti pierde…
Miraj impietrit pe retina, cascada gandurilor nascute in fosnetul fin al asternuturilor din satin, doua cuvinte inflorind pe buze-ntredeschise de un suspin…
Im place sa privesc.
Pasii tai trecand peste limitele ratiunii mele, vuietul tacerii prefacandu-se-n scrum, focul asfintitului anuntand ultima desteptare a firii, joc de cuvinte descoperind cai nebănuite…
Imi place s-ascult.
Pasii imi suna goi pe piatra cubica. Era s-alunec de doua ori. Aud din dreapta mea “e sinistru, nu crezi?”..nu ..e aproape divin, un sentiment de rupere de lume, de distantare si de intelegere. Spun “aproape”, pentru ca-mi recunosc golul din mine, o lipsa pe care mi-o definesc acum cu sinceritatea unei spovedanii. Da, sunt vieti paralele, cu simtiri asemanatoare, traite departe una de cealalta si intersectate acum. Cum as putea sa nu simt? Cineva imi spunea ca viata desparte, dezbina si imparte. Ce minciuna..Viata ne-aduce impreuna, ne da sansa de-a fi fata in fata cu noi insine, s-o luam de la capat sau sa continuam, nimic nu e intamplator sau fara rost.
Foarte rar ne da si dreptul de-a hotara, de-a alege. Si aflandu-ma intre o cladire parasita si zambetul naturii, daca as avea parte de unul din acele momente rare, stiu c-as alege sa merg pana la capat…imi primesc iertarea cu seninatate, insa nu aud si binecuvantarea care sa-mi spuna “mergi!”. Pacat, ea ar fi singura care mi-ar umple in sfarsit golul.
dac-am petrece mai mult de 5 minute doar prinvindu-ne, oare ne-am regasi sufletul pierdut in ochii celuilalt?
daca ne-am mangaia mai mult de 5 minute doar gandindu-ne, ne-am contopi oare intr-o singura imagine a imortalitatii?
daca un vis ar dura mai mult de 5 minute, oare am iesi din noaptea in care traim si-am face zi?
daca ne-am asculta mai mult de 5 minute, ne-am speria oare de ceea ce suntem sau ne-am accepta tacuti la nesfarsit?
daca ne-am saruta mai mult de 5 minute, ne-am implini oare destinul si-ar fi atunci timp sa-l contemplam?
Intre cer si pamant nu-i nevoie de cuvinte, caci pot s-ascult in tremur si-n patimi, atunci cand zambesti sau atunci cand te destrami…si daca iti vei lepada glasul vreodata: vorbeste-mi fara cuvinte, eu sunt pretutindeni si stiu s-ascult.
Intre cer si pamant nu-i nimic ascuns si ma supun acestei legi stravechi…goala in fata timpului ce stapaneste adevarul, nu te pot cauta cu trupul c-as plange vesnic lipsa ta chiar si neintelegand rana ce ma macina, am doar urma mangaierii tale in privirea mea.
Spulbera-mi constiinta c-un sarut si singurul meu pacat inaintea ta fie-mi chemarea. Albeata memoriei mele n-a fost niciodata intinata, blestem mi-e asteptarea, starea de veghe sau visarea dureaza de-o clipa sau de ani…
Nu ma-ntreba de ce, doar imbratiseaza-ma si iarta-mi dementa ca s-a nascut din traire pura.
Nu exista nici timp si nici spatiu, doar un amestec perfid al lor ..visul mi se confunda cu realitatea, inaintea mea moare totul si-n urma mea cresc flori.
Drumul meu e mistuirea, da glas tacerii si liniste privirii mele…nu ma pot acoperi cu vorbe desarte, caci eu n-am cale de intoarcere si nici de mers inainte.
