Cat de greu m-am regasit si cat de usor ma pot pierde…
Ma oblig uneori sa spun ca nu voi renunta niciodata la visele mele, dar ele vor sa le dau viata c-au asteptat destul si altfel nu mai pot ramane ale mele. E totul sau nimic…m-amagesc ca si maine e o zi, si-astept acest maine de ani. Cine m-asigura ca va veni? In acordurile unui pian, mostenire de familie, mi se prelinge o lacrima; e viata mea toata, simpla sau nu, in acea melodie si-n lacrima ce ma tradeaza. N-o vede nimeni..mai bine, oricum cine ar sterge-o?
Il las si pe acesta in urma si ma pierd pe strazi necunoscute cu oameni necunoscuti, pe care-i vad acum si n-am sa-i mai vad nicicand; dar n-am acea senzatie de libertate pe care-o asteptam, nu ma regasesc nici aici unde totul m-atrage si ma respinge. nu ma regasesc nici aici…. mint in expresia asta, ar trebui sa-mi dea cineva o palma, sa vada dincolo de aparente si sa ma faca sa recunosc adevarul; cred ca mereu am avut nevoie de asta dar nu se gasise nimeni sa ma faca sa marturisesc ca totusi a existat o data cand m-am gasit, am ramas si sunt si-acum acolo, ca n-as vrea sa fiu alungata tocmai cand mi-am parasit armura, cand vorbesc, simt, zambesc, exprim cum simt si ca ceea ce fac acum este doar sa compar cele doua stari.
Ma simt uneori fragila sub imaginea asta de indiferenta pe care-o afisez de multe ori, as vrea sa ma sprijin in puterea ta si sa stau mai mult de 5 minute sa nu mai lupt si sa spun cat de greu m-am regasit si cat de usor ma poti pierde…
Related posts:
