Barbatul traversase viata ca pe-o imensa portocala creata numai pentru a fi stoarsa in pahar, si sorbita cu doua cuburi de gheata. Ii placea marea, fiindca o simtea puternica, imensa. Statea pe mal, cu valurile mangaindu-i picioarele, si mandria lui de mascul alfa, demult preschimbata-n tristete, tindea spre infinit.
Marea, femela primordiala, ii saruta picioarele, acceptandu-l ca stapan, printre visuri minunate cu povesti si zane, niciodata traite, oricand visate.
Intra deseori in mare, si simtea apa ca pe-o suma fierbinte de lacrimi feminine, nicicand potolite, lacrimi ale femeilor ce-i sarutau trupul, incercand sa-l opreasca din drumul lui spre nicaieri. Dar el inota bine, si odata ajuns la mal, lacrimile se uscau pe pielea lui arsa de soare, lasand doar vagi urme pe trupul de care era atat de mandru.
In acea zi, barbatul vazu marea nemiscata, si parca nicio femeie nu-si mai fosnea dorintele-valuri inspre el. O privi ca pe-o imensa oglinda, si ochii marii se deschisera albastri, si verzi, si adanci ca niste genuni. Pentru prima data in viata lui portocala, barbatul se cutremura, fiindca ochii erau ai lui, si se recunoscu in nebunia abisului pe care-l simtea tremurandu-i la picioare.
Lasandu-se vrajit, inota cu miscari line, lasand in urma doar o dara prelunga pe suprafata marii.
Rana care, pana la urma, se inchise si ea.
Related posts:
Doamne.. cum scrii…
Am inteles…