Minciuna nu e un animal singuratic
Cat de repede poate uita un om? Cat putem cere altuia sa uite greselile noastre in conditiile in care noi ne amintim detaliile trecutului? Nu exista uitare, exista doar iertare, impacare cu situatia si acceptare. Lucrurile majore din viata nu se uita, important e sa poti trai impacat cu ele, cu amintirea lor si sa nu te afecteze in prezent. Daca poti.
Daca nu poti strici tot ce e prezent si te minti. De ce mintim? Din teama si din dorinta de a ne proteja uneori trecutul, amintirile care inseamna uneori mai mult decat prezentul si de care nu ne putem rupe.
In faza ultima minciuna devine viata insasi, ajungem sa credem in ea si totul devine o nebuloasa, un cosmar in care cazi, cazi intr-una si nu se mai termina.
Uneori minciunile pot fi necesare, adevarurile care ranesc gratuit nu-si merita numele de adevaruri. Dar e foarte greu sa rezisti tentatiei de a nu transforma asta in obicei. Problema majora e ca o minciuna atrage intotdeauna dupa ea inca una si inca una…
Minciuna nu e un animal singuratic, are nevoie de societate, de prietenie, de iubire. Acolo minciuna se simte cel mai bine, acolo traieste la intensitatea sentimentelor pe care le rastalmaceste intr-un dans nebunesc, acolo rade de cel ce minte si de cel mintit si-acolo moare pana la urma impletindu-se-n regrete si ura. Uneori, mai rar, in iertare.
Related posts:
foarte trist este atunci când minciuna devine singura realitate a celui în cauză; atunci când îţi crezi minciunile şi trăieşti în lumea creată de ele.
Da, e trist. Dar pana la urma fiecare-si merita si-si plateste minciunile. Fiindca ele exista de cand lumea, aceleasi. Ele nu dispar, doar mor odata cu oamenii si renasc odata cu ei.
S-ar putea spune ca minciunile sunt obiecte reciclabile.
Minciunile… spuse sa nu raneasca, sau pt ca lipsindu-ne increderea ne e teama sa nu dezvaluim ceva de ce ne e rusine, sau… pff… motive sunt o mie sa ne justificam “minciunicile”,
dar de fapt mintim ca suntem slabi, lasi, egoisti. Minciunile sub orice forma, spuse sub orice pretext nu fac bine! Nu exista minciuni “datatoare de viata”, ele distrug, ranesc, dor…
Orice minciuna, chiar si “nevinovata” atrage dupa sine o alta minciuna… si asa, totul se transforma intr-un lant al slabiciunilor, al minciunilor. Orice minciuna, oricat de mica, odata descoperita, seaca increderea celui mintit.
Departe de a fi perfecta… regret orice minciuna spusa!
E pacat sa mintim, cand e atat de usor sa fim noi tot timpul…