Mai stii, femeie, cand vorbeam si vorbeam… si nu ne cunosteam… Dar eu te stiam si te iubeam deja… te stiam demult, de-aia simteam c-o sa plang mereu. Si totul era atat de frumos incat formele piereau si pleoapele se inchinau obosite spre dimineata. Trebuia sa fii femeia mea, n-ai reusit sa-mi fii decat tarfa. Pfff… asta nu s-a putut duce, nu?
Intru inceputuri ciudate, cand fictiunea durea si adevarurile inveninau suflete demult impietrite, lumea intreaga, rotindu-se intre doua epilepsii plecate spre final, cale intoarsa catre cine stie ce-ar mai fi vrut sa vie.
Plecam cu fiecare clipa, zburam la inceput si-am ajuns sa ma tarasc indepartandu-ma, urand tot ce insemna iubire: cuvant blestemat de zei, cucuta asezata-n coshul pieptului, xantipa legilor firii.
Femeie, oriunde ai fi, oricine si oricum ai mai fi, sa stii ca mi-e bine in tristetea mea, deja nebunie.
Nu stii tu, care plangi si-mi saruti mainile, ce prapastie e intre inima si sufletul meu.
Si nici nu ti-as mai spune vreodata.
Related posts:
O simfonie, acum doar un vis.
O comunicare vegetala.
O simbioza intre seminte.
Esti Noiembrie al meu… si ma odihnesc in tine…
M-am plimbat prin mine… in toamna din tine…
Atat de singur, ca un parc parasit… uitat de lume!
Esti Noiembrie al meu… frumusete dulce amara
Ca iedera din mine… Si sunt singura,
Cu gandurile, dorintele, tristetile tale,
Cu sufletul tau de toamna-n mine…
…
Ochii tai de Noiembrie-n culorile toamnei,
Negri de durere, verzi de deziluzie, rosii de revolta…
Sunt blanzi si calzi in seri miracol.
(…oare unde-ti sunt ochii…!?)
Tu, Noiembrie, ce-ti inchini zambetul atat de trist
Iederei din mine,
Intoarce-te in tine!
Crengile tale uscate-s bratele-mi ce te doresc atat de aproape!
Vantul tau mi-e parul ce-ti aduce sarutarile… atat de departe!
Roua inghetata pe frunzele-mi uscate.
…
Si ochii-mi cu ploapele ce vor sa cada in alb.
…
Totul e doar vis.
TU, Noiembrie, ma iarta.
Ovidescule, nu stii tu cat de mult ma regasesc in ceea ce ai scris tu mai sus. Nu stii tu ca, desi credeam ca m-am vindecat, acestb post a reusit sa-mi rascoleasca la modul cel mai sadic cu putinta toate durerile si toate frustrarile si toti demonii pe care credeam ca i-am invins. Nu stii tu si n-o sa stie nici el niciodata.
Si brusc am avut o revelatie. Un fel de revelatie care m-a ingrozit asa de tare inact mi-au dat lacrimile. Nu stiam ca sa poete plange de frica. M-am vazut, tarziu, in amurgul vietii mele, femeie batrana, vizitand un cimitir plin de soare si de liniste…Si vazandu-ma in aceasta ipostaza fireasca, mi-am dat seama ca este foarte posibil sa ajung (si sa reusesc) sa traiesc pana la adanci batraneti cu regretul innabusitor de frustrant ca nu am reusit sa mi-l apropii niciodata, cu toata sinceritatea si intensitatea sentimentelor puse in joc. Nicio imbratisare, Niciun sarut. Numai deziluzii. Si, bineinteles, omniprezentul si chinuitorul “Cum ar fi fost daca…”
De ce intr-un cimitir? Poate pentru ca-mi suna inca obsedant in minte un citat din Jorge Luis Borges : “Cu timpul, vei invata ca in fata unui mormant, nu mai are nici un sens sa incerci sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa-i fii prieten. ”
Si poate ca nenorocitul asta n-o sa stie niciodata cata de multa iubire si tandrete as fi putut sa-i ofer si cate clipe de fericire am fi putut cunoaste impreuna. N-o sa stie niciodata. Sa-l ia dracu !
p.S. Imi cer scuze daca v-am plictisit cu aberatiile mele. Dar vorba aia, arta ca si forma de catharsis. Sa ne purificam de toate deziluziile !
Stii tu ca poate-i prea frumos sa fie adevarat? Si ca m-as pierde in rasul tau clipa de clipa? Ca merg plangand, razand gandindu-ma la tine? Si totusi simt cat de usor ai putea farama inima mea si asa gaurita….din dorinta de a fi iubita?
Stii tu cata nevoie am de realitate…intre gandurile mele atat de pierdute si intortocheate? Intre ceea esti si ceea ce sunt?
Nu pot sa te opresc sa zbori cum nu te voi opri sa te tarasti….plangi daca vrei, zambeste…..traieste clipa asa cum o traiesti…..dar, nu imi spune mie ce simt sau ce gandesc…..
Stii tu, ca n-as misca un deget de-ai pleca, nu vei simti defel cum moare sufletul in mine….nu-ti voi spune cata nevoie am de tine….dar nici nu cred ca te-as putea ierta.
*Tatiana
super.
Imi pare rau putin ca trebuie sa te dezamagesc, dar eu cel putin, n-am disparut inca…
Zeilor nu le place sa se plictiseasca…aceeasi esenta in poli opusi. Reciprocitatea nu e problema…blestem e totul restul.
Argentina: ,,Parerea mea – nu stiu ce urmaresti cu acest blog dar TU NU STII CE VREI .:)”
nu e vorba de ce vrea…ci de ceea ce are nevoie, cred ca e ca un fel de drog care da dependenta, si pe care si-l ia periodic venind aici, il tine in viata, se hraneste cu el, chiar daca nu intotdeauna ii place ce citeste,chiar daca maine nu mai e cu totul de acord cu ce a scris ieri
“…tot ziceam eu ca devin mai inteligenta cand port discutii interesante sau cand scriu poezii,sau cand trebuie sa analizez ceva;parca creierul meu doarme si abia aceste lucruri il trezesc;daca cineva vorbeste lucruri banale timp de o ora si brusc imi pune o intrebare grea,raspunsul meu este destul de banal,poate chiar idiot,un observator ar spune:”asta n-a stat prea mult pe ganduri”.Deci cam asta ar fi,lucrurile banale nu necesita prea mult efort de gandire.Poate de aceea ma feresc de rutina,nu-mi stimuleaza intelectul indeajuns,cu cat acesta este mai mult pus in functiune simt o stare de pace si in acelasi timp de frenezie(frica ca s-ar opri),incredere in capacitatile mele,corpul usor si energic,pe chip o frumusete ,mereu alta,nevazuta in clipele “banale”,o forta interioara care ma transforma in cineva diferit de ceea ce ma stiu in timp “normal”,si ma mir,OaU, sunt chiar eu?
De cand ma stiu,simteam cum sunt,dar,…cateva lucruri grele care s-au petrecut in viata mea,m-au facut sa-mi protejez interiorul intr-un mod foarte simplu,il pusesem la pastrare si-l mai scoteam doar cand consideram ca cineva are intentii bune si imi castiga increderea,sau cand cineva mai avansat decat mine facea primul pas si se deschidea primul(imi arunca manusa,ma provoca).Interioru’-mi devenise o umbra,in fata ei era alcineva care juca pe zi ce trece tot mai bine noul rol.De atunci,de la aceasta alegere(nefasta pt mine),nimic nu mi s-a mai parut cu adevarat greu in viata,dar nici usor nu-mi era,nu eram nefericita dar nici fericita.
Deci interiorul il pusesem undeva la pastrare(pt cine?:),asa ma puteam feri de vreo pata(durere?)din exterior,el ani de-a randul se zbatea sa traiasca,dar eu il inchisesem cu acele gratii de protectie.Of, ce pasi gresiti facusem,nu apucasem sa-mi cunosc interiorul(si in contact cu exteriorul cel mai bine se poate cunoaste)sa vad ca nimic din lume nu-i poate face un mai mare rau decat ii facusem eu,oprindu-l sa traiasca.
Dar intemnitarea nu fusese perfecta(nimic nu e perfect pe lumea aceasta,nici chiar raul,de aceea mai avem o sansa),nu constientizam bunul ce se afla in mine,pt acesta nu vor exista niciodata gratii indeajuns de puternice.La inceputul intemnitarii,era ca un joc chinuitor,daca exteriorul se apropia de mine,in interior reactionam,dar in exterior era tacere,nemiscare,nici o reactie;cu timpul incepusem sa nu mai reactionez in interior si noul rol o facea pt mine din cand in cand,dar mult diferit si de proasta calitate fata de cum ar fi facut-o interiorul.Acest “bun” din mine observa,simtea bunul din alti oameni si rolurile lor mizerabile,acest”bun”a plans,a strigat,a sfasiat orice opreliste,pt a se reatregi,regasi,pe sine si pe al altora…”
..fericita femeia careia ii sunt adresate aceste cuvinte …sau nu?
Nu exista.
Si daca “ea” , persoana despre care vorbesti si care ca nu exista- a stiut ca ar fi putut deveni femeia ta si in mod intentionat nu ti-a dat decat atata cat sa o consideri doar o tarfa?Asta te-ar face- macar un pic- sa micsorezi distanta intre inima si sufletul tau?Te rog, nu raspunde doar prin “da” sau “nu”…
Cum sa-mi dea ceva, daca nu exista?
Oricum, o tarfa n-are cum sa intre in suflet, ci doar in inima.