Dimineti la 20 ani cu ultimele beri in fata, privind peste tot cu ironia-mi caracteristica, ironie ce mi-a salvat intotdeauna sentimentele biciuindu-le neobosit. Dimineti si femei, carora nu le stiam nici macar numele si nici n-aveam sa-l aflu vreodata, imbracandu-se grabite de indiferenta mea. Priviri furise cersindu-mi parca macar un “de ce pleci?”… si Santana facandu-ma sa ma simt deasupra, intangibil.
Vantul imi sufla prin oase ca prin fluiere mioritice, suieratul parca indeparta totul si alcoolul nu ma ridica si nici nu ma dobora, doar imi dadea claritatea nimicniciei carnii pe care-o posedasem, abandonata intr-o predare lasa si speranta inutila de continuitate.
N-am avut niciodata nevoie de droguri pentru a experimenta “dincolo” sau “high”, mintea mi-a drogat permanent viata prin senzatii ce nu le-am putut proiecta pe nimic dinafara, desi uneori am avut slabiciunea de a simti nevoia asta. Si-atunci am lasat in urma suflete moarte pe care le-am parasit fiindca ma dezamagisera; nu simtisera niciodata ca mine.
Related posts:
